Tristetea noptii

E noapte, o noapte trista dar frumoasa si luna si-a facut aparitzia pe cer.Doamne ce luna! Ma-nvaluie cu frumusetzea ei, ma poarta pe tarimuri necunoscute, imi ghideaza pasii.E langa mine, ii simt caldura patrunzatoare, ii simt tristetzea, ii simt singuratatea.As vrea sa o ating dar nu pot,e acolo sus, condamnata la viatza printre stele.Atmosfera ma face sa visez cu ochii deschisi dar aerul rece al noptzii ce patrunde incetul cu incetul in corpul meu ma trezeste la realitate.Ma simt goala, pustiita si ratacita pe caile moarte si sumbre ale vietzii.Sunt singura, nimeni nu ma intzelege, nu ma sprijina…Privesc la luna si cred ca doar ea ma intzelege si ma poarta pe tarimuri de basm.Inchid ochii, simt cum o lacrima imi curge pe obraz si ca o picatura de singe se pierde in ingenuncherea inimii mele.Cu sigurantza nu e singura, sunt convinsa ca vor urma si altele...O Doamne, daca as putea sa transform lacrimile in cuvinte, oare ce ar putea rosti?Daca sunetele infundate ale inimii s-ar putea preface in curcubeu, oare ce culori ar putea iradia? Nu stiu , si cu sigurantza nu voi afla niciodata.Cine oare ar putea avea raspunsurile lacrimilor mele triste, cine ar avea curajul sa dea un sens, o interpretare suferintzelor si zbuciumului meu sufletesc?Cred ca nimeni, nici macar eu.Pling de singuratate, pling pentru ca mi-e dor sa fiu fericita, pling ca nu mai simt nimic decat gol.In amintiri e singurul loc unde mai simt ceva.In prezent nu simt nimic decit durere si un mare gol lasat de prea multa suferintza….